Le scaphandre et le papillon

Anul acesta la festivalul de la Cannes, filmul care pornea ca favorit era Le scaphandre et le papillon . Filmul este realizat dupa cartea lui Jean-Dominique Bauby, fostul redactor-sef al revistei Elle, care a ramas paralizat de la cap pana la picioare, neputandu-si misca decat ochiul stang. Folosind un sistem special, el a dictat o carte intreaga doar clipind din pleoape. Foarte multa lume era curioasa de modul in care a reusit regizorul sa transpuna pe pelicula o carte dificil de adaptat.

Scenariul a fost scris de Ronald Harwood, cel care a luat un Oscar pentru The Pianist al lui Roman Polanski, care ar fi trebui sa fie si regizorul filmului, dar a abandonat proiectul inainte de inceperea fazei de pre-productie. Nici un regizor nu se incumeta sa ia parte la un proiect atat de riscant. Salvarea a venit din partea lui Julian Schnabel (un american care nu a mai lucrat cu o echipa franceza niciodata), un regizor care la varsta de 55 de ani avea doar doua filme regizate, independentul Basquiat si mult-apreciatul de critica Antes que anochezca (Inainte ca noaptea sa cada), care ii adusese lui Javier Bardem prima nominalizare la Oscar. Producatorii filmului si-au pus speranta in el, sperand ca dupa sapte ani de la ultimul film va putea reveni cu succes in industrie. Impedimentele au fost mari: Julian Schnabel nu a putut sa isi faca o echipa noua, lucrand cu oamenii lui Roman Polanski si cu actorii distribuiti dinainte.

Schnabel si directorul de imagine Janusz Kaminski (care a lucrat la toate filmele lui Steven Spielberg de dupa 1990) au facut o echipa redutabila si au creat ceea ce cred eu ca va purta in urmatorii ani numele de “stilul Schnabel”. Asa cum Tarantino a creat stilul care ii poarta numele, Scorsese a creat stilul “ringului” in Raging Bull , in acest film apare un nou stil regizoral.

In prima jumatate a filmului nu ii putem vedea deloc chipul personajului principal, Jean-Dominique Bauby, vedem doar ceea ce vede si el prin ochiul sau stang. Totul este in ceata la inceput, Bauby clipeste haotic, incercam sa intelegem ce se petrece, regizorul se joaca inteligent cu luminile si umbrele. Apar doctorii care incep sa ii puna intrebari. El le raspunde, dar doctorii par ca nu aud nimic. Ne dam seama ca vocea lui Jean-Do este vocea sa interioara si ca nimeni nu il aude. Doctorii ii spun ca in urma atacului cerebral, a stat in coma trei saptamani, iar acum sufera de “locked-in syndrome”, o boala rara care nu il tine paralizat, capabil doar sa isi miste ochiul stang, dar nu si pe cel drept. Poate sa auda, organele interne functioneaza normal si aceeasi doctori il asigura ca exista mari sanse de recuperare.

Timp de jumatate de ora, foarte multe persoane se perinda prin fata lui Jean-Do si ii vorbesc, vocea sa interioara le da raspunsuri, isi pune intrebari… . Datorita flash-back-urilor inserate pe parcurs ne dam seama cine era Bauby inainte de accident,ii descoperim chipul. Regizorul, foarte inteligent porneste un slideshow cu fotografii din copilarie, tinerete, maturitate,pana apare chipul actual al lui Jean-Dominique, cu buza de jos umflata, un pansament acoperindu-i ochiul drept si ochiul stang miscandu-se cu rapiditate, incercand sa vada tot ce se poate vedea.

Nu vreau sa fac povestirea filmului, asa ca va mai spun doar ca filmul merita vazut din mai multe motive: stilul regizoral exceptional, o imagine perfecta, o coloana sonora interesanta, actrite talentate (si frumoase, nu ma asteptam de la niste frantuzoaice) si intelegerea dramei oricarui om paralizat, care nu poate face nimic, depinzand doar de ceilalti. Si nu in ultimul rand veti afla de ce “scafandrul” si de ce “fluturele”.