Descriptio Romaniae

Romanii sunt acel popor despre care invatam la orele de istorie din clasele primare ca a fost viteaz si neinfricat in lupta, ca nu si-a plecat niciodata capul in fata dusmanului, romanii nu au cedat niciodata, au avut teluri marete si nu s-au lasa pana nu le-au indeplinit.

Romanii sunt acel popor pe care europenii occidentali il cunosc mai bine sub titulaturile “tigani”, “hoti”, “cersetori”, “lenesi”, iar lista s-ar putea intinde inca vreo doua-trei randuri, dar nu vreau sa repet lucruri pe care le stiti deja.

Stiti voi, fiecare popor isi are cetateanul simbol. Americanii vorbesc cu mandrie despre Unchiul Sam, om inalt, puternic, muncitor, care are mereu un sfat bun la el si isi intinde mana oricarui om neajutorat, exact in spiritul poporului american, asa cum si inscriptia de pe Statuia Libertatii ne-o spune : “Dati-ne impovaratii, saracii, masele de oameni asuprite tanjind dupa o gura de libertate”. Cand ma gandesc la cetateanul model francez, deja mi-l pot imagina pe suplul Pierre, eternul amorezat, cel care cucereste femei cu un zambet. Pentru Spania il am in minte pe Javier, artist, fire neinteleasa, urmas al lui Goya, dar cand vine vorba de tara mea, Romania, locul care timp de aproape 18 ani mi-a oferit adapostul si hrana pamantului ei, nu ma pot gandi decat la nea Gigel, un barbat in jurul varstei de 40 de ani, figurand ca mecanic auto in cartea de munca, dar fiind de fapt patron de toneta. Patron egal boss egal sef, asadar toata lumea i se adreseaza cu “saru’ mana sefu’ “, dar el nu acorda prea multa importanta acestor mici chestiuni de fatada, pentru ca asa cum mi-l imaginez eu, el este mult prea ocupat sa mediteze la lucruri de natura inaccesibila mintii omului obisnuit. Sta la terasa, imbracat intr-un maieu alb cam stramt, care lasa la lumina un abdomen intens lucrat la gratarele cu mici si bere organizate saptamanal pe acoperisul blocului. Acum sta cu un picior pe un alt scaun, trage cu sete dintr-o tigara Viceroy rosu pe care o tine intre aratator si degetul mijlociu si inspecteaza atent etichetasticlei de bere Noroc, ramasa cu doua sorbituri pe fund, pe care le arunca pe asfaltul incins, inainte de a o returna la bar. Pleaca spre casa, unde il asteapta familia sa cea iubitoare : Costela, un metru saizeci, nouazeci si noua de kilograme, sotie devotata, nu a mai primit o floare de la ziua ei, acum sase ani. Pentru Gigel ea nu are un nume, este pur si simplu “Femeie!”, iar uneori, cand pe acesta il cuprind mici fiori de romantism, ea devine “Frumoasa mea”, desigur ca Gigi continua mereu cu “da-te dreacu’ de urata naibii!”. Cel de-al doilea membru al al familiei este fiul, Marius, cunoscut in cartier ca Pitonu’ . Marile realizari ale vietii sale sunt atingerea cotei de 300 de fotografii pe profilul de hi5, cele trei aparitii de pe cocalari.com si un pariu de 180 de lei castigat la Stanley in urma cu fix un an si doua luni. Isi petrece ziua la scoala, unde asculta creatii maneloide de pe telefonul Sony Ericsson W880i cumparat din Italia de catre sora sa, aceasta fiind si ultimul membru al minunatei familii. Are 24 de ani, munceste in “Cizma” de 5 ani, s-a casatorit din primul an cu Gianfranco, director de vanzari pe regiunea Piemont al companiei Pirelli, salariu 5000 de euro lunar, masina Alfa Romeo in garaj, apartament 4 camere, zona ultracentrala Torino… a fost dragoste mare, ce mai… . Au impreuna un copil si sunt fericiti. El mai tot timpul plecat de acasa, iar ea distrandu-se cu Andrea,Alfredo, Giuseppe si Salvatore, daca nu ma-nsel.

Intre timp Gigi a ajuns acasa. “Umple blidul cu mancare, femeie!”, ii spuse Costelei, ca intotdeauna. Se aseaza la masa si isi face cruce, pentru ca este un om credincios. Il vedem mereu la spovedanie si impartasanie in apropierea marilor sarbatori, asista pios la Sfanta Liturghie de duminica, este primul care ia lumina in noaptea Invierii, iar crucea, pastele, cristelnita, Hristosii si Dumnezeii sunt cuvintele sale preferate cind vine vorba de crearea unei injuraturi bine tintite.

Gigi soarbe ciorba, iar daca as fi in acea incapere alaturi de el, va jur ca l-as bate. Fiecare sorbitura te loveste ca sunteul scos de un gong in timpul unei simfonii. Dupa ce incheie si cu felul doi, isi ia scobitoarea, pe care o plimba de pe un dinte pe altul fara a utiliza mainile, crezandu-se un fel de Clint Eastwood intr-un western de Sergio Leone. O mica eructatie si ziua s-a incheiat pentru nea Gigel. De acum incolo va sta in fata televizorului urmarind politica si injurandu-i pe toti pentru problemele sale, apoi se va delecta cu un film de actiune purtand pecetea Jean Claude Van Damme, iar dupa 22 il vom gasi zappand prin grila in incercarea de a descoperi putina nuditate.

Sa nu credeti ca asa arata fiecare zi din viata lui Gigel. Cand vine sambata, acesta se mai si distreaza. Ii place sa stea in fata blocului cu cativa amici si sa se dezlantuiasca in conversatii intrerupte doar de scuipatul cojilor de seminte pe jos sau de terminarea sticlei de Burger la pret promotional. Duminica este declarata oficial ziua gratarului. Pentru ca ii este greu sa ajunga la marginea orasului pentru un loc pe un petic de iarba si pentru ca are prea mult bun simt ca sa organizeze asa ceva in fata blocului, totul se va desfasura pe acoperisul cladirii, deasupra etajului 10, printre antenele vecinilor, de unde vor rasuna versurile artistilor sai preferati : de la clasica Minodora la Maxim din vremurile de aur pana la mai noii Ionut Cercel si Sorin Copilul de Aur.

Lui Gigi ii place filosofia, iar atunci cand mananca, gandeste si tot atunci ii apar ca prin vis idei filosofice care ar putea oricand concura cu scrierile lui Goethe. Iata o mostra din gandirea lui Gigel: “Femeia este ca gratarul. La inceput te gandesti ca te vei simti bine, apoi te simti binisor, dar la final iti dai seama ca n-a fost cine stie ce.”

Gigi este misogin. O femeie la volan il enerveaza mai mult decat orice pe lumea aceasta, iar atunci cand se afla la semafor langa o doamna cocheta, cu ochelari de soare, conducand un Mini, nu ezita sa afiseze semne obscene, sa isi arunce tigara pe parbrizul ei, sa claxoneze sau sa o provoace sa ii citeasca pe buze o propozitie simpla alcatuita din doua cuvinte.

Pentru ca este roman, nea Gigel tine cu nationala Romaniei. Se imbraca in galben, se vopseste pe fata si pe burta, isi trimite sotia sa ii cumpere bere, seminte, tigari, adica tot arsenalul necesar pentru un meci si priveste partida in fata televizorului. Se crede antrenor, da indicatii, vorbeste cu nea Piti, il admonesteaza pe Mutu cu “Hai ba Mutantule, da-o-n linia mediana de treaba”.

Cand urmareste dezbateri politice, Gigel  isi alege o tabara si incepe sa-i injure pe ceilalti. Ei sunt de vina cu nu i-a venit salariul pe ultima luna, tot ei sunt de vina ca fiul sau bea, fumeaza si se bate. mereu cei de la putere.

Stiu ca ar fi multe de zis despre acest Gigel, dar nu avem atat de mult timp la dispozitie incat sa il disecam si sa-l analizam pe toate fetele.

Poate ca este pur si simplu vina noastra ca am ajuns sa ne facem o asemenea autocaracterizare ca popor, sau cel putin vina mea. Dar stau si ma intreb de ce filmul romanesc preia doar temele sumbre si intunecate si se produc filme (bune, ce-i drept) ca Moartea domnului Lazarescu si 4,3,2, iar regizorii ca Nae Caranfil extrag umorul din aspectele triste ale vietii. De ce Jean – Pierre Jeunet a avut curajul sa curete fiecare cladire din Montmartre si sa le arate francezilor Parisul idilic prin ochii lui Amelie Poulain? Noi nu ne putem mandri cu nimic, pentru ca avem o istorie in spate, am fost mereu subjugati, mereu cu capul plecat, i-am vazut pe straini ca fiindu-ne superiori, iar acest lucru se intampla si astazi. Plecam in Italia pentru o viata mai buna pe care n-am fost in stare sa ne-o caldim aici, frecam podelele in genunchi cativa ani si ne intoarcem mandri, cu bani in buzunare, accent italian, masina inchiriata, ne laudam. Acesta e romanul.

“Noi suntem romani, noi suntem romani, noi suntem aici pe veci stapani”, spuneau versurile unui cantec popular. E doar iluzie. Intr-o lume in care depinzi de gazul altuia, de petrolul altora, nu te poti numi stapan. Noi nu suntem nici macar stapanii propriei noastre persoane. Sclavii societatii de consum, mereu intrebandu-ne ce vom purta maine, sa iau detergent cu lamaie sau cu portocale, toate acestea nu fac decat sa ne transforme in niste aserviti ai societatii moderne globalizate bazate pe consum, dar despre acestea vom vorbi alta data mai detaliat, pentru ca observ ca m-am cam indepartat de subiect.

Este clar ca romanii isi vor pierde identitatea nationala, pentru ca ei nu prea dau doi bani pe ea. Uitati-va, Craciunul a ajuns sa insemne asteptatul caravanei Coca Cola la colt de strada si o raita prin mall in noaptea de ajun, o partida de sex in lenjerie rosie si cam atat. Am ajuns sa ridicam Valentine’s Day la statut de sarbatoare sacra si sa ne mascam de Halloween doar pentru ca e ceva cool venit din America.

Un popor fara propria identitate inceteaza sa mai existe, dar din pacate aceasta este calea aleasa de noi, romanii.